sâmbătă, 22 august 2015

Predică la Duminica a XII-a după Rusalii (tânărul bogat)

”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor da vouă”
                  Iubiți frați creștini,
Am văzut adesea că mesajul scripturistic vine la noi în diverse forme. Sfinții Apostoli au consemnat pilde rostite de Mântuitorul, au descris anumite minuni care-I revelau puterea absolută, dar au păstrat spre călăuzirea noastră și discuțiile pe care Hristos le-a purtat în diverse împrejurări pilduitoare. Una dintre aceste conversații este relatată de textul evanghelic citit astăzi în cadrul Sfintei Liturghii.
      Încep să se simtă, din ce în ce mai adânc în sufletele noastre, săgețile ispitelor unor vremuri dificile pentru viața duhovnicească, poate chiar vremurile apocaliptice, deși, după textul scripturistic - ”iar de ziua și de ceasul acela nu știe nimeni”(Matei XXIV, 36), nu ne este îngăduit a afirma în niciun fel iminența apocalipsei, pentru că Mântuitorul a oprit prin aceste cuvinte distragerea atenției noastre și preocuparea continuă pentru acest moment. 
Deși oamenii au fost de la căderea lui Adam buni și răi, poate niciodată n-a fost mai clară împătimirea omenirii în două păcate mari: desfrânarea și iubirea de avere. Deși se pot stabili numeroase conexiuni între aceste două păcate, fiecare dintre ele este caracterizat de o natură aparte. La Lumina Cuvântului Celui Viu, alegem să deslușim câteva aspecte ale iubirii de bogăție care pot duce la întunecarea dragostei noastre pentru Dumnezeu și aproapele.
Binecredincioși creștini,
Este paradoxală afecțiunea pe care ființa umană o dedică bunurilor materiale din două motive: omul se naște gol, iar când moare nu ia nimic cu el. Atașamentul pe care-l dovedește omul nu provine din legile sădite de Dumnezeu în fire, ci din slăbiciunile sufletului ulterioare păcatului, aceasta fiind dovada lipsei oricărei cunoașteri a lui Dumnezeu. Căutarea fericirii veșnice, înnăscută în sufletul omului, l-a oprit pe om la experiența micilor satisfacții ale vieții pământești, oprire care, în timp, s-a transformat în obișnuință și i-a limitat omului vederea întregii existențe doar la oferta materială. Așa s-au născut ideologiile materialiste și ateismul, moduri nefirești de a relaționa cu lumea creată și de a o exploata. Astăzi, aceste moduri de a privi lumea stimulează păcatul trufiei potrivit căruia omul se crede stăpânul creației, al întregului univers, și pare că nimic nu-i poate stăvili dorințele, fiind convins că, doar prin propriile puteri, va dobândi într-o zi viața veșnică.
Poate că tânărul nostru nu era străin de gândurile deșarte, dacă nu cumva averea sa i-ar putea facilita drumul spre sfințenie, dacă nu cumva cele două scopuri ale vieții sale, dragostea pentru avere și desăvârșirea s-ar putea împăca. Tocmai de aceea, cuvintele Mântuitorului l-au mâhnit profund, iar Hristos, în mod cert nu mai puțin întristat decât tânărul, descoperă celor rămași greutatea acestei patimi pentru orice om care dorește sfințenia.
Este necesar să facem o diferență între mântuire și sfințire. Cei mântuiți primesc intrarea în împărăția lui Dumnezeu ca dar al Lui, chiar dacă au avut câteva  păcate mici, pe care El le-a putut ierta prin mila Lui, însă, la sfinți, balanța înclină puternic de partea binelui, pentru că aceștia și-au dedicat viața lor în totalitate lui Dumnezeu. Și unii și alții au părăsit sinele, confortul personal,  și s-au luptat pentru slujirea aproapelui și a lui Dumnezeu.
Tânărul din evanghelie era aproape de mila și iertarea lui Dumnezeu pentru că respectase strict legea Vechiului Testament, dar el dorea să afle calea sfințeniei. Totodată, el pare îndoielnic față de dumnezeirea Mântuitorului pentru că Îl numește bun. Dacă L-ar fi cunoscut pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, sintagma Învățătorule bun ar fi devenit pleonasm, deoarece Dumnezeu este prin fire bun, ceea ce Mântuitorul îi explică de la primele Sale cuvinte. Ca Fiu al Omului, Mântuitorul respinge laudele omenești din cauza mândriei pe care acestea o pot determina, dovedind smerenie desăvârșită prin recunoașterea Ființei divine drept cauză unică a binelui.
Cunoscătorul sufletelor, Mântuitorul Iisus Hristos, i-a oferit tânărului tratament potrivit pentru durerea sufletului său, dar tânărul a refuzat medicamentul vieții veșnice, urmarea lui Hristos, pentru că arghirofilia era mai puternică în sufletul său decât orice altceva. Dacă s-ar fi putut rupe în acel moment de  lucrurile materiale, astăzi l-am fi avut pe tânărul acesta printre Sfinții Apostoli. Dacă n-am cunoaște că patima aceasta este prezentă la toate grupele adulte de vârstă, am putea da vina pe tinerețe, dar mai știm și că printre cei care L-au urmat pe Hristos erau și tineri, care și-au lăsat case și părinți și tot ce-au avut pentru a răspunde chemării dumnezeiești, fapt ce nu poate scuza atitudinea tânărului.
Ceea ce ne mai lămurește în final Mântuitorul cu această ocazie este faptul că, atunci când ne simțim neputincioși în fața patimilor și a păcatelor, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu cu și mai multă sârguință, că numai prin El putem birui. Dacă omul nu reușește undeva el nu trebuie să deznădăjduiască, nici în biruința asupra păcatului, nici în lucrarea mântuirii, pentru că Dumnezeu a rânduit să nu putem face aceste lucrări decât prin El și pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Nu oamenii sunt cei care fac mântuirea posibilă, ci Dumnezeu prin milostivirea Lui.
Iubiți credincioși,
  Nicolae Steinhardt spunea în  Jurnalul fericirii că ”orice om are dreptul la fericire, dar nimeni nu are voie să și-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe asuprirea sau batjocorirea lui” și putem adapta acest text și la folosința lucrurilor materiale. Am putea spune că orice om are dreptul la bunuri materiale, dar nimeni nu are dreptul să și le procure prin nedreptate, înșelăciune, furt sau orice altă cale decât munca cinstită.
E adevărat că banii sunt un accesoriu fără de care nu putem trăi în societatea actuală, dar nimeni nu trebuie să facă din obținerea lor un scop în sine. Dumnezeu știe că avem trebuințe materiale și le rânduiește până și pe acestea, spre binele nostru, dar noi trebuie să trăim înțelept și să nu ne lăsăm cuprinși în mirajul lumii acesteia spre împătimirea noastră – ”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor da vouă” (Matei VI, 33). 
Dacă nu ne putem dezlipi privirea de la averile pământești, vederea lui Dumnezeu pe orice cale devine imposibilă. Dacă ne lăsăm cuprinși de patima înavuțirii, vom călca peste fericirea și liniștea aproapelui nostru pentru că Dumnezeu a lăsat posibilități materiale echitabile pentru toți oamenii. Odată, m-a întrebat un elev la școală de ce suferă unii oamenii de foame și de boli, precum cei din Africa, iar singurul răspuns pe care i l-am putut oferi a fost pentru că ceilalți oameni risipesc. Dacă toate bunurile materiale, inclusiv banii, tot ce există pe lumea aceasta s-ar împărți echitabil, ați descoperi că este suficient pentru fiecare și că nu mai există om care să fie sărac. Așa ceva nu este posibil, ar putea spune cineva, iar eu aș răspunde, știu! pentru că suntem păcătoși, dar asta dorește Dumnezeu de la noi. De aceea întrebările de la judecata universală sunt conexe învățăturilor morale despre bunurile lumești și întrebuințarea lor.
Cinstiți frați întru Hristos,
Chiar dacă nu ne putem rupe de lumea aceasta, cum n-a putut nici tânărul din evanghelie, nu este imposibil să ne îndepărtăm măcar puțin de captivitatea materială în care ne aflăm și să-i dăm lui Dumnezeu, Adevăratul Stăpân al creației, mulțumirea cuvenită. Trebuie să înțelegem, asemenea lui Iov, că, dacă am venit pe lumea aceasta goi și ne întoarcem în pământ tot goi, sufletul nostru nu trebuie să se găsească gol în fața lui Dumnezeu, ci îmbrăcat cu faptele milosteniei trupești. 
Numele de creștin a pornit din Antiohia primului secol de creștinism și caracteriza un mod de viață fascinant prin spiritul comunitar. Primele comunități trăiau în deplină comuniune a bunurilor, nimeni nu socotea ceva ca fiind doar al lui. E momentul să privim cu mai multă râvnă la modelele oferite de sfinții noștri, de Sf.Apostoli, de ucenicii lor, de Sf.Părinți, pentru că doar printr-o ”transliterare” și printr-o aprofundare temeinică a teologiei patristice mai putem înțelege corect cum să ne salvăm sufletele. Nu ne vom putea ridica niciodată la faptele și vrednicia sfinților, dar în momentul în care suntem înconjurați de oameni săraci, în suferință, de oameni bolnavi, de oameni flămânzi, de toți aceștia în care se regăsește chipul lui Dumnezeu, să căutăm să nu ne mâhnim ca tânărul bogat și să rupem din ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit și, la rândul nostru, să dăruim și noi.
Să ne rugăm lui Hristos-Dumnezeu să nu ne lase prizonieri în temnița arghirofiliei și a atașamentului de lucruri materiale, să ne rugăm să ne călăuzească spre viața veșnică umplându-ne inimile de milă și de bunătate față de cei lipsiți și să scoată din sufletele noastre teama că părtășia celorlalți la bunurile pe care Dumnezeu ni le-a dat ne va păgubi cu ceva. Împlinind cu inimă curate toate aceste gânduri duhovnicești, să ne dăruiască Dumnezeu har, spre iertarea păcatelor și mântuirea sufletelor noastre. Amin!