sâmbătă, 22 august 2015

Predică la Duminica a XII-a după Rusalii (tânărul bogat)

”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor da vouă”
                  Iubiți frați creștini,
Am văzut adesea că mesajul scripturistic vine la noi în diverse forme. Sfinții Apostoli au consemnat pilde rostite de Mântuitorul, au descris anumite minuni care-I revelau puterea absolută, dar au păstrat spre călăuzirea noastră și discuțiile pe care Hristos le-a purtat în diverse împrejurări pilduitoare. Una dintre aceste conversații este relatată de textul evanghelic citit astăzi în cadrul Sfintei Liturghii.
      Încep să se simtă, din ce în ce mai adânc în sufletele noastre, săgețile ispitelor unor vremuri dificile pentru viața duhovnicească, poate chiar vremurile apocaliptice, deși, după textul scripturistic - ”iar de ziua și de ceasul acela nu știe nimeni”(Matei XXIV, 36), nu ne este îngăduit a afirma în niciun fel iminența apocalipsei, pentru că Mântuitorul a oprit prin aceste cuvinte distragerea atenției noastre și preocuparea continuă pentru acest moment. 
Deși oamenii au fost de la căderea lui Adam buni și răi, poate niciodată n-a fost mai clară împătimirea omenirii în două păcate mari: desfrânarea și iubirea de avere. Deși se pot stabili numeroase conexiuni între aceste două păcate, fiecare dintre ele este caracterizat de o natură aparte. La Lumina Cuvântului Celui Viu, alegem să deslușim câteva aspecte ale iubirii de bogăție care pot duce la întunecarea dragostei noastre pentru Dumnezeu și aproapele.
Binecredincioși creștini,
Este paradoxală afecțiunea pe care ființa umană o dedică bunurilor materiale din două motive: omul se naște gol, iar când moare nu ia nimic cu el. Atașamentul pe care-l dovedește omul nu provine din legile sădite de Dumnezeu în fire, ci din slăbiciunile sufletului ulterioare păcatului, aceasta fiind dovada lipsei oricărei cunoașteri a lui Dumnezeu. Căutarea fericirii veșnice, înnăscută în sufletul omului, l-a oprit pe om la experiența micilor satisfacții ale vieții pământești, oprire care, în timp, s-a transformat în obișnuință și i-a limitat omului vederea întregii existențe doar la oferta materială. Așa s-au născut ideologiile materialiste și ateismul, moduri nefirești de a relaționa cu lumea creată și de a o exploata. Astăzi, aceste moduri de a privi lumea stimulează păcatul trufiei potrivit căruia omul se crede stăpânul creației, al întregului univers, și pare că nimic nu-i poate stăvili dorințele, fiind convins că, doar prin propriile puteri, va dobândi într-o zi viața veșnică.
Poate că tânărul nostru nu era străin de gândurile deșarte, dacă nu cumva averea sa i-ar putea facilita drumul spre sfințenie, dacă nu cumva cele două scopuri ale vieții sale, dragostea pentru avere și desăvârșirea s-ar putea împăca. Tocmai de aceea, cuvintele Mântuitorului l-au mâhnit profund, iar Hristos, în mod cert nu mai puțin întristat decât tânărul, descoperă celor rămași greutatea acestei patimi pentru orice om care dorește sfințenia.
Este necesar să facem o diferență între mântuire și sfințire. Cei mântuiți primesc intrarea în împărăția lui Dumnezeu ca dar al Lui, chiar dacă au avut câteva  păcate mici, pe care El le-a putut ierta prin mila Lui, însă, la sfinți, balanța înclină puternic de partea binelui, pentru că aceștia și-au dedicat viața lor în totalitate lui Dumnezeu. Și unii și alții au părăsit sinele, confortul personal,  și s-au luptat pentru slujirea aproapelui și a lui Dumnezeu.
Tânărul din evanghelie era aproape de mila și iertarea lui Dumnezeu pentru că respectase strict legea Vechiului Testament, dar el dorea să afle calea sfințeniei. Totodată, el pare îndoielnic față de dumnezeirea Mântuitorului pentru că Îl numește bun. Dacă L-ar fi cunoscut pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, sintagma Învățătorule bun ar fi devenit pleonasm, deoarece Dumnezeu este prin fire bun, ceea ce Mântuitorul îi explică de la primele Sale cuvinte. Ca Fiu al Omului, Mântuitorul respinge laudele omenești din cauza mândriei pe care acestea o pot determina, dovedind smerenie desăvârșită prin recunoașterea Ființei divine drept cauză unică a binelui.
Cunoscătorul sufletelor, Mântuitorul Iisus Hristos, i-a oferit tânărului tratament potrivit pentru durerea sufletului său, dar tânărul a refuzat medicamentul vieții veșnice, urmarea lui Hristos, pentru că arghirofilia era mai puternică în sufletul său decât orice altceva. Dacă s-ar fi putut rupe în acel moment de  lucrurile materiale, astăzi l-am fi avut pe tânărul acesta printre Sfinții Apostoli. Dacă n-am cunoaște că patima aceasta este prezentă la toate grupele adulte de vârstă, am putea da vina pe tinerețe, dar mai știm și că printre cei care L-au urmat pe Hristos erau și tineri, care și-au lăsat case și părinți și tot ce-au avut pentru a răspunde chemării dumnezeiești, fapt ce nu poate scuza atitudinea tânărului.
Ceea ce ne mai lămurește în final Mântuitorul cu această ocazie este faptul că, atunci când ne simțim neputincioși în fața patimilor și a păcatelor, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu cu și mai multă sârguință, că numai prin El putem birui. Dacă omul nu reușește undeva el nu trebuie să deznădăjduiască, nici în biruința asupra păcatului, nici în lucrarea mântuirii, pentru că Dumnezeu a rânduit să nu putem face aceste lucrări decât prin El și pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Nu oamenii sunt cei care fac mântuirea posibilă, ci Dumnezeu prin milostivirea Lui.
Iubiți credincioși,
  Nicolae Steinhardt spunea în  Jurnalul fericirii că ”orice om are dreptul la fericire, dar nimeni nu are voie să și-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe asuprirea sau batjocorirea lui” și putem adapta acest text și la folosința lucrurilor materiale. Am putea spune că orice om are dreptul la bunuri materiale, dar nimeni nu are dreptul să și le procure prin nedreptate, înșelăciune, furt sau orice altă cale decât munca cinstită.
E adevărat că banii sunt un accesoriu fără de care nu putem trăi în societatea actuală, dar nimeni nu trebuie să facă din obținerea lor un scop în sine. Dumnezeu știe că avem trebuințe materiale și le rânduiește până și pe acestea, spre binele nostru, dar noi trebuie să trăim înțelept și să nu ne lăsăm cuprinși în mirajul lumii acesteia spre împătimirea noastră – ”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor da vouă” (Matei VI, 33). 
Dacă nu ne putem dezlipi privirea de la averile pământești, vederea lui Dumnezeu pe orice cale devine imposibilă. Dacă ne lăsăm cuprinși de patima înavuțirii, vom călca peste fericirea și liniștea aproapelui nostru pentru că Dumnezeu a lăsat posibilități materiale echitabile pentru toți oamenii. Odată, m-a întrebat un elev la școală de ce suferă unii oamenii de foame și de boli, precum cei din Africa, iar singurul răspuns pe care i l-am putut oferi a fost pentru că ceilalți oameni risipesc. Dacă toate bunurile materiale, inclusiv banii, tot ce există pe lumea aceasta s-ar împărți echitabil, ați descoperi că este suficient pentru fiecare și că nu mai există om care să fie sărac. Așa ceva nu este posibil, ar putea spune cineva, iar eu aș răspunde, știu! pentru că suntem păcătoși, dar asta dorește Dumnezeu de la noi. De aceea întrebările de la judecata universală sunt conexe învățăturilor morale despre bunurile lumești și întrebuințarea lor.
Cinstiți frați întru Hristos,
Chiar dacă nu ne putem rupe de lumea aceasta, cum n-a putut nici tânărul din evanghelie, nu este imposibil să ne îndepărtăm măcar puțin de captivitatea materială în care ne aflăm și să-i dăm lui Dumnezeu, Adevăratul Stăpân al creației, mulțumirea cuvenită. Trebuie să înțelegem, asemenea lui Iov, că, dacă am venit pe lumea aceasta goi și ne întoarcem în pământ tot goi, sufletul nostru nu trebuie să se găsească gol în fața lui Dumnezeu, ci îmbrăcat cu faptele milosteniei trupești. 
Numele de creștin a pornit din Antiohia primului secol de creștinism și caracteriza un mod de viață fascinant prin spiritul comunitar. Primele comunități trăiau în deplină comuniune a bunurilor, nimeni nu socotea ceva ca fiind doar al lui. E momentul să privim cu mai multă râvnă la modelele oferite de sfinții noștri, de Sf.Apostoli, de ucenicii lor, de Sf.Părinți, pentru că doar printr-o ”transliterare” și printr-o aprofundare temeinică a teologiei patristice mai putem înțelege corect cum să ne salvăm sufletele. Nu ne vom putea ridica niciodată la faptele și vrednicia sfinților, dar în momentul în care suntem înconjurați de oameni săraci, în suferință, de oameni bolnavi, de oameni flămânzi, de toți aceștia în care se regăsește chipul lui Dumnezeu, să căutăm să nu ne mâhnim ca tânărul bogat și să rupem din ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit și, la rândul nostru, să dăruim și noi.
Să ne rugăm lui Hristos-Dumnezeu să nu ne lase prizonieri în temnița arghirofiliei și a atașamentului de lucruri materiale, să ne rugăm să ne călăuzească spre viața veșnică umplându-ne inimile de milă și de bunătate față de cei lipsiți și să scoată din sufletele noastre teama că părtășia celorlalți la bunurile pe care Dumnezeu ni le-a dat ne va păgubi cu ceva. Împlinind cu inimă curate toate aceste gânduri duhovnicești, să ne dăruiască Dumnezeu har, spre iertarea păcatelor și mântuirea sufletelor noastre. Amin!

miercuri, 5 februarie 2014

HRONOGRAFUL LUI VENIAMIN COSTACHI, TRADIȚIE ȘI APOCRIFĂ

         
         Una dintre ramurile teologiei creștine, cea care completează istoria biblică, prin diferite conexiuni cu informații oferite de tradițiile vechi, dar și cu informații din scrierile apocrife, este cronologia biblică. Scrierile apocrife au fost utilizate de Părinții Bisericii în operele lor, însă nu se poate preciza în ce măsură. Sfinții Părinți au filtrat aceste informații pe baza criteriilor doctrinare, pentru că tradiția autentică este condiționată de cei trei factori, quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est, adică o învățătură trebuie să fi fost dintotdeauna, pretutindeni și de către toți acceptată. Acesta este consensul democratic întemeiat de Hristos în creștinism; ”câte veți lega voi pe pământ, vor fi legate și în cer”. (Matei XVIII, 18)
          Cele dintâi scrieri vor fi fost cele cronografice, primii oameni care-au avut la îndemână scrisul au dorit să lase amprenta existenței lor în istorie, precum și eventualele descoperiri făcute. Relația pe care cronicile vechi o au cu scrierile biblice este complementară. Există în scrierile biblice informații incomplete, și pe care doar tradiția le completează, dar există și în cronografii informații care nu coincid cu cele scripturistice, unele sunt explicate, altele rămân ambigue. Rămâne de aplicat filtrul celor trei condiții de mai sus și girul Sfinților Părinți ai Bisericii.
       Așadar, luăm spre analiză Hronograful tipărit la 1837, în mănăstirea Neamț, de Arhimandritul Mardarie, starețul mănăstirilor Neamț și Secu din acel timp. Scrierea are binecuvântarea Mitropolitului Veniamin Costachi și pretenția că a început a fi scrisă pe vremea lui Avraam. Purtând semnătura unuia dintre ierarhii cunoscuți ai Bisericii, îi acordăm Hronografului toată atenția, evidențiind informații de interes general pentru teologi, dar și pentru ceilalți creștini.
          De la Adam până la Hristos, numără Hronograful 5508 ani. Până la Avraam sunt socotiți 3500 de ani, iar de la Avraam la Hristos, 2008 ani. Anii aceștia se numără de la facerea lui Adam, dar nu se știe cât timp a petrecut Adam în Rai, înainte de căderea în păcat și scoaterea lui din Rai. Cu referire la zilele facerii, se spune că în prima zi, când a făcut Dumnezeu lumina, tot atunci i-a făcut și pe îngeri, însă Sfinții Părinți spun că îngerii au fost făcuți mai înainte de materie, iar aici găsim trimitere la Fericiții Augustin și Ieronim și la Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ambrozie și Ioan Damaschin, ceea ce pecetluiește această învățătură.
          O altă învățătură în contradicție cu Sfânta Tradiție este cea despre căderea îngerilor. Hronograful susține că trufia îngerilor ar fi pornit de la refuzul acestora de a se închina unui Dumnezeu-Om, descoperindu-li-se încă de la creație Taina Întrupării lui Hristos. Noi știm din Sfânta Scriptură (Efeseni III,9) și din cântările bisericești că Taina Întrupării este ”taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”
        Raiul în care a locuit Adam este întreg și la locul lui, ne spun Părinții Bisericii, Irineu, Iustin, Atanasie, Epifanie, și, așa cum spune un părinte apusean, Serafim Rose, pentru continua noastră cădere nu-l mai putem vedea, el ”s-a luat de la ochii noștri”. Aici se pare că învățătura exclusivă despre Rai ca stare, întâlnită chiar în cărțile noastre de Teologie Dogmatică, este mai mult de influență scolastică și contrazisă de acești Sfinți Părinți, pentru că în patristică se vorbește peste tot despre Rai ca loc, și nu ca stare. 
       Numele lui Adam, în limba evreiască înseamnă om pământesc, rumen sau roșiatic, iar în grecește se abreviază și asociază numele lui Adam cu sintagma micro-cosmos, pentru că numele ADAM este descompus în inițialele Anatoli=Răsărit, Disis=Apus, Arktos=Miazănoapte și Mesembria=Miazăzi. Acest microcosmos, descompus de păcat, se reface în crucea lui Hristos.
         ”Nașterea” Evei din Adam este preînchipuirea nașterii lui Hristos din Fecioara Maria pe care o tâlcuiește Sf.Ioan Gură de Aur: ”Precum Adam fără de femeie, femeie a adus, tot astfel și Fecioara fără de bărbat, Bărbat a născut pentru Eva plătind bărbaților datoria, întreg a rămas Adam după scoaterea coastei trupești, nestricată a rămas Fecioara după ieșirea Pruncului dintr-însa.” Adormirea lui Adam spre ”nașterea” Evei din coastă este preînchipuirea ”adormirii” lui Hristos pentru nașterea Bisericii din coasta Lui ”Doarme Adam, ca să fie Eva, moare Hristos ca să fie Biserica. Dormind Adam se făcu Biserica din coasta-i; murind Hristos, cu sulița I s-a împuns coasta, ca să curgă Tainele cu care se împodobește Biserica”-Fericitul Augustin.
      Timpul petrecut de Adam în Rai este necunoscut, tradițiile n-au ajuns la un consens asupra acestui fapt. Sinaxarul de la Duminica lăsatului sec de brânză spune că Adam a fost zidit în ziua a șasea (vineri) și a stat în Rai până la ceasul al șaselea, când a fost izgonit pentru neascultarea lui. Și Sfântul Teofilact spune că Adam a mâncat din pom în ceasul al șaselea, în ziua a șasea, dar nu spune că acea vineri era ziua în care a fost creat. Unii spun că în ceasul al șaselea a mâncat, iar în ceasul al nouălea a fost izgonit și pentru aceasta Hristos este răstignit vineri, la ceasul al șaselea, iar la ceasul al nouălea a murit pe cruce. Înțelegem de aici că neascultarea lui Adam a fost vinerea, dar este mai greu de acceptat că ar fi păcătuit în aceeași zi din moment ce ne sunt descrise mai multe acțiuni, crearea Evei, numirea tuturor animalelor, contemplarea frumuseților Raiului. În acest sens, după cum menționează Gheorghe Chedrinos, istoricul de la Constantinopol, în cronica lui, Sinaxarul menționat vorbește despre un evreu pe nume Filon, care susține că timpul lui Adam în Rai a fost de 100 de ani. Alte cronici vorbesc despre 7 ani, iar altele, despre 33. Unii spun că după 7 zile a căzut în neascultare Adam, alții că după 40 de zile. Speculațiile asupra timpului petrecut în Rai sunt prea multe și încurcă încercarea de a determina acest timp. Partea de cronologie este imprecisă în mai multe cazuri, sunt adunate de multe ori informații din mai multe surse, care susțin păreri diferite, de aceea partea istorică o vom privi cu scepticism.
      Explicațiile ce se dau pentru chipul și asemănarea cu Dumnezeu sunt fundamentate pe învățăturile dogmatice ale Sf.Părinți. Ele au însă, și o profundă valoare omiletică. De altfel, întreaga scriere folosește un limbaj accesibil credincioșilor de rând.
          În ceea ce privește greșeala lui Adam, se speculează chiar și în zilele noastre că fructul oprit din care a gustat Adam ar fi fost plăcerea trupească a împreunării cu Eva. Lucrul acesta nu este nou, se spune că și în vechime erau unii rabini iudei care susțineau această idee. Sfinții Părinți infirmă faptul prin ideea că protopărinții au petrecut în curăție trupească până la izgonirea din Rai. După ce a fost izgonit din Rai, o perioadă a petrecut în apropierea după care, prin porunca lui Dumnezeu a locuit în ținutul unde se spune că a fost creat. Fer.Ieronim spune că ținutul acela se numea Damasc (nu cel din Siria) și, după potop, acolo fiind cetatea Hebronului și stejarul Mamvri, acolo și-a cumpărat Avraam peștera în care a fost îngropați împreună, el și Sarra. În același pământ au fost îngropați Adam și Eva, Abel, Isaac și Rebeca, Iacov și Lia (Rahila fiind îngropată la Betleem). Iacob de Edesa, dascălul Sf. Efrem spune că moaștele lui Adam au fost luate din mormânt, păstrate în arcă pentru a se mântui cu ele de potop, după care le-a împărțit fiilor săi. Lui Sem i-a dat cea mai importantă parte, capul, pe care l-a îngropat într-un loc înalt, unde avea să se construiască mai târziu Ierusalimul, iar locul s-a numit Golgota (locul căpățânii).
          Cel dintâi ucigaș de oameni a fost Cain, iar Abel a fost cel dintâi mort, cel care i-a făcut cunoștință lui Adam cu ceea ce însemna moartea, pentru că nu avea de unde să știe. După câteva zile, stricându-se trupul mort, l-au îngropat în pământ după porunca lui Dumnezeu: ”pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Despre semnul care s-a pus lui Cain se spune că ar fi fost tremurarea capului și a mâinii drepte, cu care l-a ucis pe Abel. Seminția lui Cain era răzvrătită și rea, în timp ce seminția dreaptă și sfântă, plăcută lui Dumnezeu, era cea a lui Set care trăia încă în apropierea Raiului. Ei sunt numiți în Biblie fiii lui Dumnzeu, iar fiicele lui Cain erau numite fiicele oamenilor. Din împreunarea lor trupească s-au născut uriașii despre care se vorbește în cartea Facere. Urmașii lui Cain au fost cei dintâi care au început a împărți pământul, au început se război, a jefui și a aduna bogăție din asupriri. Unul dintre strănepoții lui Cain a fost cel dinâi poligam. Tot ei au făcut instrumente muzicale, au început a folosi metalele, toarcerea lânii și a inului și țesătoria; au învățat să facă untul și brânza. Tot seminția lui Cain a învățat vrăjitoria, farmecele și descântecele. 
      Despre alimentația primelor generații de oameni ni se relatează că seminția lui Set se hrănea cu pâine și apă, cu verdețuri, fructe și legume, miere și lapte, însă carne nu mâncau. Înainte de potop, oamenii n-au consumat carne, dar despre urmașii lui Cain nu știm pentru că, așa cum spune Hronograful, Cain ar fi fost ucis de un strănepot al său la vânătoare cu arcul. 
         Set este cel care a început alfabetul, pe care l-a definitivat urmașul său, Enos, care a și a început să scrie rugăciuni și cântări lui Dumnezeu. Se povestește că în toată viața sa a scris 29 de cărți despre tot felul de lucruri, în special despre dreapta cinstire a lui Dumnezeu. Descendenții lui Set au început la un moment dat să părăsească voia lui Dumnezeu și au dat frâu liber poftelor păcătoase, însoțindu-se cu fiicele lui Cain, iar din ei s-au născut uriașii care aveau 18-20 de coți (8-9 m). La aceștia, cea dintâi problemă era brutalitatea, sălbăticia. Erau ucigași înnăscuți, agresivi, iubitori de război și de vărsare de sânge, lacomi, alungându-i pe oameni de peste tot unde-i întâlneau. De la ei au început perversiunile sexuale, mâncarea de carne și chiar canibalismul. Se spune că mâncau până și copiii născuți morți, avortați de femei. Ajunseseră atât de departe în viața păcătoasă, într-un timp relativ scurt, încât se crede că au determinat hotărârea lui Dumnezeu de a sfârși lumea prin potop. Chiar înainte, pe mulți dintre ei, Dumnezeu îi lovea cu fulgere și cu tunet, ucigându-i pentru ca ceilalți să se teamă. Despre anii vieții lor nu ni se spune nimic.
       Păcatul este cauza pentru care zilele oamenilor s-au împuținat, Dumnezeu a adus potopul și pământul a fost transfigurat în totalitate. Singur Noe rămăsese drept înaintea lui Dumnezeu și prin el Dumnezeu salvează omenirea. Până la vârsta de 500 de ani, el a trăit în înfrânare de la legătura trupească. Cei trei fii, Sem, Ham și Iafet, i s-au născut după această vârstă, aceștia fiindu-i de mare ajutor în construirea arcei. În afară de această misiune, Noe are și alte merite, cum ar fi lucratul pămâtului cu ajutorul plugului și al animalelor. Până la el, pământul era lucrat doar cu mâinile. Pentru salvarea neamului omenesc, venită prin Noe, acesta a luat binecuvântare de la Dumnezeu să mănânce carne și pește. După aceea, a descoperit producerea vinului din struguri. După potop, Noe împarte pământul celor trei fii ai săi, lui Sem îi dă Asia, lui Iafet, Europa, și lui Ham, Africa. După hronografi, potopul a avut loc în anul 2243 de la facerea lumii, iar după Bibliile rusești, la anul 2163. Cronologia apuseană plasează potopul la anul 1656 de la facere.
          Apare la un moment dat în carte răspunsul la întrebarea pe care și astăzi ne-o punem, de unde se trăgea longevitatea aceea seculară a primilor oameni? 
        ”Cea dintîi pricină este că din început s-a zidit omul de singur Dumnezeu întru bună aşezarea alcătuirilor, a încheieturilor şi a vinelor trupului, cu bună sănătatea sîngelui fiind. De n-ar fi greşit, fără de moarte şi fără de sfârşit putea să trăiască ca şi îngerii, iar greşind, măcar deşi a pierdut nemurirea, însă a rămas într-însul oarecare parte a sănătăţii celei dintîi, care şi întru fiii lui de la dînsul s-a vărsat.
        A doua pricină este că cu trezvire şi cu măsurată hrană vieţuiau, băutură beţivă la dînşii nu era ci numai apă şi desfătătoarea îmbuibare nu ştiau, numai cu pîine hrănindu-se şi cu verdeţuri şi cu poame.
        A treia pricină că întru întregimea minţii şi în curăţie se păzeau pe sineşi, nu degrab împărtăşindu-se nunţii şi păzindu-şi curată însoţirea lor şi nu adeseori amestecîndu-se, neatingîndu-se de femeia ce zămislea în pîntece. Că ştiau bine că nu spre curvie şi trupească dulceaţă, ci numai spre naşterea de fii s-a rînduit de la Dumnezeu însoţirea. Deci cu curăţie şi cu cinste îşi făceau însoţirile. Precum şi după aceea pe tînărul Tobie l-a învăţat îngerul (Tobie 8): „Vei lua o fecioară cu frica Domnului, mai mult pentru roadă decît pentru curvie". Iar cei ce în însoţire cu neînfrînare trăiesc şi la curvia lor năvălesc „ca şi calul şi catîrul la care nu este pricepere" aceia îşi vatămă întru sineşi sănătatea trupească şi îşi împuţinează zilele vieţii lor, şi (precum în cartea lui Tobie se scrie) pe Dumnezeu de la sineşi şi de la mintea lor îl gonesc. Iar înfrînarea de la trupeasca împreunare păzeşte sănătatea omului şi-i lungeşte zilele vieţii lui.
          A patra pricină ce a fost strămoşului lungimea de zile, se numără de unii puterea pămîntului. Pentru că pămîntul din început după a sa de Dumnezeu zidire era mai lesnicios şi mai puternic spre naşterea sănătoaselor roduri şi cele ce se năşteau din el roduri erau mai puternice decît cele de acum, ca adică să întărească firea omenească şi să se ţie viaţa poporului. Iar după ce cu potopul s-a udat tot pămîntul, atunci i s-a împuţinat puterea lui, şi rodurile ce se nasc din el nu se fac aşa puternice şi lucrătoare, spre păzirea sănătăţii oamenilor, precum mai întîi.
       A cincea pricină este isteţimea lui Adam, prin care ştia puterea doftorească a tuturor verdeţurilor şi mai cu iscusinţă decît toţi cei de pe urmă prea înţelepţi doftori şi le spunea pe acelea fiilor săi şi nepoţilor şi strănepoţilor şi ştiau oamenii aceia cu ce să-şi păzească sănătatea lor întru îndelungare de zile.
         A şasea este - cea mai dintîi şi cea mai adevărată pricină - a lui Dumnezeu bunăvoire şi tăinuită lucrarea Aceluia, care cu minune atîta de lungă ţinea viaţa oamenilor celor dintîi la ani mulţi. Pentru aceasta, ca adică mai degrab să se înmulţească neamul omenesc şi ca adică la toate lucrurile cu iscusinţă întru lungimea zilelor să se afle tot meşteşugul cel trebuincios vieţii omeneşti şi, ca adică, în neamurile cele de pe urmă, adică în nepoţii şi în strănepoţii lui Adam, să se întărească cunoştinţa în Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura. Pentru că spunea Adam fiilor săi, iar fiii fiilor şi nepoţii nepoţilor, cum l-a zidit Dumnezeu pe om din pămîntească ţărînă, iar pe ajutătoarea lui din oasele coastei lui, cum l-a pus în Rai şi i-a poruncit să nu guste din pomul acela şi cum se făcu călcarea poruncii lui Dumnezeu şi cea din Rai izgonire. Aceia cu lacrimi spunîndu-le îi învăţa să ştie pe Dumnezeu Făcătorul tuturor şi să creadă într-însul şi să se închine Aceluia şi să ceară de la Dînsul toate şi să nădăjduiască spre El. Pentru aceea Dumnezeu, cu minune ţinea viaţa sfinţilor strămoşi la atîţia de mulţi ani.”
        În secolul al XXVII-lea de la facerea lumii, avem plasată construirea turnului Babel de către Nimrod, urmașul lui Ham. Acest Nimrod era negru la față și uriaș, la fel ca cei de dinainte de potop și nu doar la trup crescuse, ci și în răutate. 40 de ani i-a muncit Nimrod pe oameni la construirea turnului, pe care-l ridicase mai sus de nori (peste 2000 m) până când a venit amestecarea limbilor. Aici se spune că lui Ever, urmașul lui Sem, i-a rămas limba strămoșească, cea de la Adam, pentru că el singur nu se învoise cu Nimrod la construirea turnului, în timp ce tuturor celorlalți li s-au amestecat limbile și s-au făcut 71 de limbi, fără limba lui Ever. Numărul limbilor erau după numărul căpeteniilor lui Nimrod care porunceau, în urma acestui fapt nu s-au mai putut înțelege și s-au risipit popoarele prin lume după cum poruncise Noe, urmașii lui Sem s-au risipit prin Asia, ai lui Ham, prin Africa, ai lui Iafet, în Europa.
        Tot la amestecarea limbilor ni se relatează că s-au sluțit fețele unor oameni, apărând fel de fel de chipuri sălbatice și urâte dintre care enumerăm: satirii (oameni goi și păroși, cu picioare de capră și în cap coarne), hipocentaurii (capul și pieptul de om, restul trupului fiind de cal-sunt pomeniți în sinaxarul de la 15 ianuarie), hermafrodiții (oameni care au ambele organe sexuale, feminine și masculine), arimaspii (au un singur ochi în centrul frunții-asemenea ciclopilor), astromii (nu au gură, trăiesc doar din mirosirea cu nările), tanefii (au urechile atât de mari încât își acoperă trupul cu ele), nevrii (se ransformă în lupi și mănâncă oameni), pigmei (oameni mici de statură cu o viață foarte scurtă), ciclopii(uriași cu un singur ochi care locuiau în Sicilia), manticori (capul de om și trupul de leu). Dacă aceste apocrife sunt într-adevăr foarte vechi, atunci ele au putut fi sursă de inspirație pentru multe dintre ficțiunile care s-au scris, basme și legende.
      Foarte multe explicații gravitează în jurul lui Avraam, începând de la întâlnirea cu Melchisedec, regele Salimului, despre care se spune că nu este Ierusalimul, așa cum cred unii, ci această cetate era în partea lui Manase, spre Iordan, iar Ierusalimul, în partea lui Veniamin, în muntele Moriei, acolo unde este chemat Avraam să-l jertfească pe Isaac. 
          Avraam primește pe Sfânta Treime la stejarul Mamvri, i se închină cu închinăciune dumnezeiacă, adorare (latria) pe care omul o datorează numai lui Dumnezeu. De aici, Dumnezeu merge spre Sodoma doar în două fețe îngerești și explicația ce se dă este următoarea: ”Să luăm aminte: La dreptul Avraam trei, iar la Sodoma doi îngeri au venit. Pentru ce şi aici nu trei, precum acolo au fost trei, iar nu doi, precum aici doi, iar nu trei? Tainele lui Dumnezeu sînt necunoscute şi Judecăţile Lui neştiute. Însă mintea cea cu bună socoteală poate de aici să se priceapă la aceasta: Că Domnul Dumnezeul nostru mai îndurat este spre facerea de bine a oamenilor şi mai scump spre pedepsirea acelora. Pentru că voind să miluiască pe robul său Avraam cu daruri multe, ca adică să-i dezlege nerodirea, fiu ia bătrîneţe să-i dea, seminţia lui să-i înmulţească ca stelele cerului şi să-i aşeze pe ei între strămoşii lui Mesia celui ce avea să Se nască, a venit la dînsul desăvîrşit în trei feţe îngereşti, cu totul spre facerea de bine vărsîndu-se. Iar vrînd să pedepsească pe păcătoşii sodomiteni cu foc să le ardă trupurile lor, iar sufletele lor să le dea gheenei celei veşnice, s-a micşorat oarecum pe Sineşi numai în două feţe acolo a mers, ca şi cum nevrînd - silit fiind de strigarea păcatelor lor celor afară de Sodoma şi Gomora lîngă Moab, Marea Moartă fire, ziua şi noaptea către Dînsui strigînd şi răzbunare trebuindu-le. Poate şi pentru aceea în două, iar nu în trei feţe la Sodoma a mers, ca măcar vreunul de acolo păcătos, în singur ceasul acela al certării ce năpădea, măcar de cu însăşi mintea de s-ar fi întors la pocăinţă, ar fi avut Milostivindu-se spre d
însul pe acea una Faţă a lui Dumnezeu, care nu venise să pedepsească, ci ră­măsese să se milostivească şi ar fi avut la cine să scape, de la Cel mîniat Dumnezeu, spre Cel ce Se milostivea acelaşi Dumnezeu.”
        Jertfa lui Isaac, Iacov, Iosif și toate tablourile care urmează în această scriere, inclusiv partea de final, despre fiecare neam și țara lui, merită citite cu atenție, în special de către preoți, care, prin studiile teologice, au puterea să discearnă aceste informații. Scrierea este o combinație de texte patristice autentice cu texte apocrife, unele dintre ele fanteziste. Sfaturile morale numeroase și coerent așezate în text dau scrierii șansa de a putea fi citită și de către credincioși, cu aceeași etichetă cu care s-au așezat în Scriptură cărțile necanonice: ”neinspirate de Duhul Sfânt, dar bune de citit”.
      Asemenea unor alte cărți românești vechi, Hronograful transmite în final și un mesaj ortodox-naționalist: ”Nu are importanţă unde trăieşte românul în lume, important este să trăiască în Iisus Hristos, ca să poată fi luat acolo în cer, la Avraam, unde este patria creştinilor. Ne iubim ţara, România, pentru că în ea ne naştem, ea ne hrăneşte, în ea lăsăm trupurile noastre, din acest pămînt românesc ne vom scula la învierea cea de obşte şi mai ales pentru că Dumnezeu a pus "Hotarele neamurilor, după numărul îngerilor lui Dumnezeu"(Deut. 32,11), prin urmare, România este ţara lui Dumnezeu, urmează ca noi cei ce o locuim să fim oamenii lui Dumnezeu, să fim urmaşi ai lui Avraam, să trăim în credinţa ortodoxă românească, singura mîntuitoare.
        Nu are importanţă în ce perioadă istorică trăim, sau unde locuim pe pămîntul lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm pentru a ne întoarce din nou în Raiul cel ceresc, căci cel pămîntesc nu mai este. Cînd se va încheia istoria lumii, cerul se va strînge ca un sul, pămîntul se va face un şes şi va veni Iisus Hristos, nu vor mai fi hotare, nu vor mai fi neamuri, toată suflarea va fi una, o parte va merge în Rai, iar o parte va merge în iad. „Fiecare după faptele sale, sau se va osîndi sau se va slăvi".

____________________________
Bibliografie: 
Gheorghe Băbuț, Hronograf-Iisus Hristos Stăpânul timpului și Judecătorul lumii, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005.

CAZANIA LUI VARLAAM, PRIMA CARTE TIPĂRITĂ DIN MOLDOVA

     (articol publicat în revista GLASUL ADEVĂRULUI, publicația Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, nr.177/septembrie 2013 și 179/noiembrie 2013)

      Marele Eminescu, într-un articol din ”Timpul”, în 1879, spunea despre Biserica Creștin-Ortodoxă că este de optsprezece secole păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Contribuția ei la formarea, conservarea și unificarea limbii noastre este incontestabilă. ”Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”[1]
         Printre cărturarii de seamă ai Ortodoxiei, care s-au ocupat de formarea deplină a unei limbi naționale, de conservarea și transmiterea ei către generațiile viitoare, a fost și Mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632-1653). Viața mitropolitul cărturar Varlaam este binecunoscută din paginile cărților de istorie bisericească. Poate ar fi cazul să aruncăm o privire atentă, cu ocazia împlinirii celor 370 de ani de la tipărire, asupra Cazaniei, Carte romănească de învățătură.
     În timp ce țările occidentale se aflau în plin proces renascentist, în Moldova și Țara Românească acest curent este extrem de modest. ”Renascentiștii” noștri sunt acești ctitori de limbă și de scriere românească ca Varlaam și Dosoftei, oameni ai Bisericii strămoșești, care-au păstrat și conservat cultura și spiritualitatea ortodoxă. Lirismul, în literatura română, s-a născut între coperțile cărților de cult ale ortodoxiei. Ceea ce este interesant, este faptul că o formă primară și originală a acestui lirism este perfect vizibilă și acum în aceste cărți, chiar dacă în plan extern literatura s-a laicizat și s-a diversificat după multe alte modele culturale. Scrisul vechi bisericesc este o relicvă extrem de valoroasă, un monument istoric impunător în calea celor care doresc să cerceteze trecutul cultural al neamului românesc.
     Cartea romănească de învățătură sau Cazania de la 1643 începe cu un cuvânt adresat de domnitor poporului pravoslavnic, din care izvorăște în primul rând ideea de unitate națională, precum și dragostea pentru credința ortodoxă. După cuvântul domnitorului, Cuvînt împreună cătră toată semențiia romănească, urmează cuvântului mitropolitului către credincioșii la sufletele cărora vor ajunge învățăturile Cazaniei, Cuvânt către cetitoriu. Motivele care l-au inspirat pe Varlaam să scrie, reies tocmai din această cuvântare introductivă, fiind acelea că ”seminția romănească n-are carte pre limba sa” precum și ”lipsa dascălilor și a învățăturii”. 
     Este împodobită cu multe gravuri în lemn, inițiale înflorate, viniete, frontispicii executate de meșterul gravor Ilia, ajutat și de alți călugări moldoveni, buni cunoscători ai tradițiilor miniaturistice. Ortodoxia românească a acordat, mai ales în Moldova lui Varlaam, o atenție deosebită miniaturilor. Aceste ornamente grafice și iconografice au ridicat valoarea artistică a Cazaniei, devenind cea mai importantă operă din punct de vedere artistic din vechea cultură românească, așa cum ne spune părintele profesor Mircea Păcurariu.[2] În afara clasificării drept un monument de limbă, această operă este și un monument de artă tipografică. Unele miniaturi sunt doar xilografii ornamentale în timp ce altele redau în întregime scene biblice corespunzătoare pericopelor evanghelice. Am putea spune că din punct de vedere iconografic, Cazania este un mic locaș de cult.
      Legată în piele sau lemn, de pe prima copertă nu lipsește stema Moldovei. Pagina de titlu este încadrată de reprezentările iconografice ale mai multor sfinți. Cele patru colțuri ale paginii le avem străjuite de cei patru evangheliști, Matei, Marcu, Luca și Ioan. Această străjuire a evangheliștilor o regăsim în sfânta biserică, ei sunt pictați la baza turlei mari în cele patru colțuri. La fel îi găsim reprezentați pe cei patru evangheliști pe sfântul antimis, o icoană pictată pe pânză care stă pe altarele bisericilor ortodoxe, înfățișând punerea Domnului în mormânt. La baza paginii îi vedem pe ”învățătorii cei mari, stâlpii Bisericii”, așa cum îi numește cântarea bisericească, Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Cele mai avizate și complete învățături teologice le avem de la acești trei sfinți mari. Ei sunt embleme ale creștinătății. În stânga și-n dreapta pe coloane găsim pe Sfinții Petru și Pavel, mari ocrotitori ai Bisericii, și pe Ioan cel Nou de la Suceava și Sfânta Parascheva, ocrotitorii Moldovei. Există însă, și o a doua variantă de foaie de titlu în care ornamentația este diferită, cei patru evangheliști lipsesc, lipsesc și sfinții de pe coloane, sunt prezente doar chipurile Sfinților Trei Ierarhi, așezate în partea de sus a paginii încadrate de sfinții Gheorghe și Ioan cel Nou.
        Spatele foii de titlu cuprinde stema Moldovei și câteva stihuri în care Varlaam face o miniexegeză la simbolul național, atribuindu-le domnitorilor moldoveni puterea bourului, dârzenia și curajul acestuia. Este un simbol pe care tot poporul moldovean trebuie să-l cinstească la fel ca și pe simbolurile creștine. Ne aducem aminte din istoria noastră românească de legătura permanentă dintre stat și Biserică și prin aceea că, înainte de apariția statului laic, domnii țării erau unși de conducătorul Bisericii. Versurile lui Varlaam sunt primele versuri create în limba română.
           Izvoarele Cazaniei. Originalitatea Cazaniei lui Varlaam a fost discutată în numeroase rânduri, punându-se problema în ce măsură opera este una originală și cât din ea este copiat din alte surse. Mai mulți cercetători au oferit răspunsuri, multe dintre aceste răspunsuri mergând pe aceeași idee; Cazania este o colecție de traduceri adaptate limbii române a vremurilor, precum și nevoilor duhovnicești ale credincioșilor. În ce privește adaptarea textelor, meritele revin în întregime mitropolitului Varlaam. Din punctul de vedere al importanței pentru limba literară, Cartea de învățătură este pe drept comparabilă cu Biblia lui Luther de la 1534.
      Sursele din care Varlaam a tradus sau s-a inspirat nu au fost niciodată determinate cu exactitate. Varlaam recunoaște el însuși în titlul Cazaniei că este ”din multe scripturi tălmăcită din limba slovenească pe limba romănească”, deci unele surse descoperite ca fiind utilizate de autor au o susținere chiar din partea acestuia, rămânând în misiunea urmașilor să cerceteze și să descopere care sunt ele până la ultima.
     Marele savant Nicolae Iorga este unul dintre cei care au cercetat această problemă, spunând că mitropolitul Varlaam avea mai de mult o Cazanie, diferită de celelalte de până atunci, tradusă chiar de el după mai multe Evanghelii cu învățătură din limba slavonă.[3] Reiese din spusele lui Iorga că opera lui Varlaam nu este originală, ea are nuanța unei antologii parenetico-omiletice. Din cauza acestui fapt este asemănătoare cu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. 
      Un timp îndelungat, în perioada feudală, limba română nu s-a folosit, scriitorii vremurilor folosind în actele cancelariilor, în cronici sau alte scrieri, limba slavonă. Însă limba vorbită de toate clasele sociale, era limba română. Utilizarea scrisului în limba română este întâlnită mai rar, doar spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, în unele manuscrise copiate și, mai apoi, abia în secolul XVII, găsim o utilizare permanentă a scrisului în limba română.
      Totuși, în secolul XVI, întâlnim foarte multe traduceri din limba slavă în limba română ceea ce ne conduce la ideea că Varlaam avea la dispoziție și alte scrieri omiletice utilizate în Biserica Română înainte de el: Catehismul românesc(1544), Cazania lui Coresi(1564), Cazania a II-a a lui Coresi(1581), ambele cazanii ale lui Coresi fiind de inspirație slavă.[4] Despre Cazania a II-a a lui Coresi, P.P.Panaitescu ne spune că domnii și mitropoliții Moldovei și Țării Românești au aprobat-o și au comandat-o într-un număr foarte mare pentru a fi întrodusă în țările lor. De fapt, nici Panaitescu nu recunoaște vreun merit al lui Varlaam asupra Cazaniei în afară de grija pentru tipărirea ei, spunând că exista un curent al manuscriselor de carte românească ce se transmitea din fiecare țară românească spre celelalte două: ”prima carte ce ilustrează această afirmație este traducerea Cazaniilor atribuite patriarhului Calist de Constantinopol, cunoscute și sub titlul Carte de învățătură. Se știe că ea a fost tipărită la Iași, în 1643, sub îngrijirea mitropolitului Moldovei, Varlaam.”[5] 
        Este documentat faptul că mai toate scrierile omiletice ajunse la noi sunt de inspirație bizantină, venite pe filiera slavonă care era limba oficială a cancelariilor. Drept exemplu, avem colecția de omilii a patriarhului Ioan Caleca, acestea fiind traduse în limba slavă, în 1343, cu titlul Evanghelia învățătoare. Cartea este întâlnită în mai multe versiuni, în manuscris, la slavi, la ruși, la ucraineni și la români.[6] Sursele originale ale unor astfel de scrieri sunt cele greceși, gen Comoara lui Damaschin Studitul sau Cuvântările lui Callist, despre care am menționat.
       Mitropolitul Varlaam a ales multe cuvântări din Comoara (Θησαυρos-tezaurul) ierodiaconului Damaschin Studitul din Tesalonic. Opera acestuia cuprinde 35 de predici din care Varlaam a tradus în jur de 20 de predici, adică peste 200 de pagini. Profesorul Pandele Olteanu ne spune că această operă a circulat și la noi, atât în greacă cât și în slavonă:”o versiune prețioasă se păstrează în Biblioteca Academiei R.S.România, secția manuscrise și cartea rară: manuscrisul 146 e o traducere în slavona macedoneană de pe la sfârșitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea după una din edițiile grecești ale lui Damaschin Studitul apărute la Veneția în 1568 sau 1570. E o traducere deosebită de cele cunoscute până în prezent la slavi. Manuscrisul provine din Mînăstirea Neamț.”[7] Predicile la praznicele împărătești și sărbătorile sfinților sunt redate aproape identic. Din pricina acestui fapt, profesorul Pandele Olteanu îl consideră pe Varlaam doar traducător și-i refuză originalitatea sub orice formă, atribuindu-i lui Damaschin toate aspectele acestor predici, stilul istoric, dramatic precum și detaliile oratorice.
        Argumentul lui Varlaam din prologul Cazaniei este baza de la care cercetarea se îndreaptă și spre un curent democratic din secolele XVI, XVII, ai cărui reprezentanți au început să scrie în neogreacă, limba vorbită a grecilor de atunci. Mitropolitul Varlaam, Udriște Năsturel, Eustratie logofătul, Grigore Ureche-contemporanul lui Varlaam, Miron Costin, Ion Neculce fac parte dintr-un curent de educare a poporului în limba națională. Varlaam iubește cuvântul român. Numai la început îl folosește de câteva ori cu toată determinarea ce l-a făcut să lucreze la această operă: carte romănească, un dar limbii românești, cătră toată semințiia romănească. 
        În afară de Leastvița, manuscrisul slavo-român al lui Varlaam de la 1618, mitropolitul a scris doar în limba română. Este dificil pentru oricare popor să învețe numai după limba vorbită sau scrisă a altuia: ”cu nevoie iaste a înțelege cartea alții limbi”[8]. Este un sens firesc al lucrurilor ca fiecare credincios creștin să priceapă dogma credinței sale în limba sa maternă:”le-au căotat a pogorî și Svânta Scriptură tot mai pre înțelesul oamenilor, pân-au început a scoate așeș cineș pre limba sa, pentru ca să înțeleagă hiecine, să să învețe și să mărturisască minunate lucrurile lui Dumnedzău.”[9] Comoara lui Damaschin Studitul devenise cea mai populară cazanie printre greci, slavi dar și români. Numai că, nici predicile din Comoară nu ajung direct în Cazania lui Varlaam ci tot prin filiera slavă. Patriarhul Mitrofan al Constantinopolului îl însărcinează pe Damaschin Studitul cu misiunea de exarh, în Ucraina, între 1565 și 1572, acesta luând în mod sigur cu sine Comoara, tradusă probabil după aceea în slavona ruso-ucraineană.[10] Comparând textele celor două opere, Cazania și Comoara, s-a tras concluzia că în raport cu opera lui Damaschin, Varlaam traduce textual: ”a tradus textual, dar dintr-o versiune slavonă, părțile cele mai artistice și mai impresionante, păstrând exact și tâlcul originalului bizantin al lui Damaschin Studitul”.[11]
       Analizând Comoara ca sursă de inspirație pentru Cazanie, profesorul Atanasie Popa ia în calcul o altă variantă, faptul că ”era nimerit să se fi transcris și un text integral pentru a se vedea în ce măsură textele din Damaschin sunt identice, apropiate sau modificate în Varlaam, întrucât Varlaam nu are texte pe care le are Comoara și invers.”[12]
       Alte predici sunt traduse din Cuvântările lui Callist, despre care mitropolitul spunea într-o scrisoare din 1637 către Mihail Feodorovici că le avea deja traduse, probabil ar fi putut tipări Cazania mai devreme dacă ar fi avut tiparnița:”despre râvna noastră, care ne-a fost pentru Sfânta Biserică a Răsăritului și dorința de a traduce pe limba românească cartea Sf.Calist, cuvântările la Sfânta Evanghelie, care s’o cetească preoții în biserică spre învățătura Românilor credincioși, este gata și scrisă numai să se dea la tipar...”[13] Nicolae Iorga ne furnizează informația că aceste predici fuseseră deja traduse de mitropolitul Kievului, Petru Movilă, în 1637.[14] 
      Grigore Scorpan studiază legătura cazaniei lui Callist cu predica ucraineană și trage concluzia că explicațiile evangheliilor din Cazania lui Varlaam conțin elemente și din versiunile ucrainene ale cuvântărilor lui Callist, diferite de cele originale. Varlaam face o combinație între cele mai utile, mai coerente și mai profunde exegeze evanghelice, extrăgând cam tot ceea ce este important și interesant de menționat în Cazanie. Este dovada că Varlaam cunoștea foarte bine predicile lui Callist, trăgând concluzia că și țarul rus și marele cneaz, Mihail Feodorovici, căruia autorul Cazaniei i se adresează, cunoștea foarte bine aceste cuvântări, din moment ce în scrisoare nu i se mai spune nimic altceva despre Callist. Care este măsura în care Varlaam a utilizat cuvântările lui Callist în opera sa este mai dificil de precizat, din pricina tuturor filierelor prin care aceste texte au ajuns în Cazania de la 1643. 
     Cuvântările patriarhului Eftimie de Târnovo, ale lui Grigorie Țamblac, ”fac de asemenea obiectul unor studii prin care se arată că Mitropolitul Varlaam le-a folosit în Cazania sa”.[15] Aceste tipuri de texte nu sunt niciodată revendicate prin drepturi de autor, la fel ca și în iconografie, ele sunt de uz comun, și, datorită acestui fapt, Varlaam nu-i citează niciodată pe autorii cuvântărilor respective. Paternitatea autorului nu este respectată.
       Dintre izvoarele românești ale Cazaniei, potrivit cercetărilor lui Atanasie Popa, am putea lua în calcul informațiile despre Cazania lui Popa Ursu din Cotigleat-Beiuș, datată la 1680, unde cercetările aprofundate în ceea ce privește acest manuscris ne-au trimis cu mai bine de un secol în urmă după originalul după care a fost copiat, Păucenia lui Alexandru Vodă, potrivit epilogului operei care pomenește de un Alexandru Vodă, în opinia profesorului Popa neputând fi vorba despre altcineva decât despre Alexandru Lăpușneanu. Mai multe predici din această Cazanie sunt asemănătoare sau chiar identice cu cele ale lui Varlaam.[16] Analizele de text între Cazania lui Popa Ursu, cele de la Govora și Dealu, Cazania a II-a a lui Coresi, de la Bălgrad, de la 1699 a lui Atanasie Anghel, au alcătuit un amplu studiu comparativ din care a reieșit că Păucenia lui Alexandru Vodă este unul dintre izvoarele comune de inspirație pentru toate Cazaniile ulterioare. Probabilitatea existenței acestei scrieri este confirmată și de alte scrieri mai vechi decât Cazania lui Varlaam: Codicele Drăganu, Codicele Sibian, Codicele Marțian și Cazania de la Cluj.[17]
      Mitropolitul Varlaam, prin deosebita sa cultură teologică și prin talentul literar aduce o contribuție esențială la această tipăritură care-i poartă numele, finisând elementele de limbă și potrivind conținuturile predicilor pe măsura necesităților duhovnicești ale fiilor săi sufletești.
      În încheierea cercetării sale prof. Pandele Olteanu apreciază contribuția lui Varlaam care ”ne-a lăsat în tălmăcirile sale sute de pagini de proză artistică, minunată, anunțând creația marilor povestitori moldoveni: Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu care-au adâncit brazda mănoasă croită de mitropolitul Varlaam cel tare în scripturi, care, văzând frământarea urmașilor săi, odihnește probabil mulțumit în căsuța de lut a strămoșilor săi, în liniștea înălțătoare de la Mînăstirea Secul”.[18] 
         Tipărirea Cazaniei. Apariția tipăriturilor în Moldova, ultima dintre cele trei țări române care introduce textul tipărit în cultura sa, semnalează două aspecte: limba română simțea nevoia de a-și intra în drepturile sale și învățătura creștină trebuia răspândită mai eficient, în favoarea dreptei credințe, din pricina influențelor eretice care pătrundeau din toate direcțiile. Din moment ce ereziile profitau de mijloacele vremurilor pentru a se răspândi mai repede, Biserica trebuia să se adapteze pentru a putea răspunde pe măsură. Utilizarea tiparului era o necesitate. Tiparnița de la Trei Ierarhi și toate cele necesare activității tipografice au ajuns în Moldova prin strădania mitropolitului de la Kiev, Petru Movilă, ajutându-l pe Varlaam să-și îndeplinească misiunea de învățător creștin, prin aceea că se dobândește prin Cazanie un deosebit material didactic misionar:”Pentru aceea de nevoe mi-au fost, ca un datornic ce sunt lui Dumnezeu cu talantul ce mi-au dat, să-mi poci plăti datorita, măcar de cît, pînă când mă duc în casa cea de lut a moșilor miei.”[19]Materialul tipografic și o echipă de patru oameni în frunte cu Sofronie Pociațchi, rector la colegiul din Kiev, sunt trimiși în Moldova să organizeze centrul tipografic și pe cel academic. Tiparnița este trimisă de la Liov, acolo unde mitropolitul Petru Movilă avea un puternic centru de propagandă ortodoxă. Chiar dacă tipografia era organizată de Sofronie, activitatea tipografică era sub observarea și coordonarea lui Varlaam.[20]
       Tipărirea Cazaniei, așa cum reiese din foaia de titlu și din ornamentație, s-a făcut într-o dublă ediție. Imprimarea propriu zisă a cărții a durat doi ani, 1641-1643. Tiparnița utilizează două culori: negru, ca și culoare generală și roșu, pentru evidențierea unor aspecte deosebite. În general avem tipărite cu roșu titlurile și inițialele înflorate de la începutul textului. Hârtia era adusă din Germania, Turcia și Polonia iar literele, probabil de la Kiev, din tipografia movileană. Caracterele sunt de două mărimi: de 16 puncte și de 24 de puncte. Pentru literele de 16 puncte, au intrat 28 de rânduri pe pagină, pentru cele de 24, doar 19 rânduri. Rândurile pe pagină au aceeași lungime, la fel și paginile păstrează înălțimea. Altfel s-ar fi stricat simetria tipăriturii.[21] Inițialele înflorate, finalurile de text, xilogravurile maestrului tipograf Ilia de la tiparnița lui Petru Movilă de la Lavra Pecerska, toate aceste bogății artistice dau unicitatea ornamentației. 
       Tirajul celor două ediții ale Cazaniei nu este cunoscut. Cu ocazia studiului efectuat de părintele martir Florea Mureșanu, care și-a sfârșit zilele în temnița de la Aiud[22], după trei sute de ani de la apariție, a găsit în bisericile transilvănele 24 de exemplare și 9 atestări ale prezenței acesteia. Probabil, un număr mult mai mare de-atât se vor fi găsit la data respectivă și în bisericile din Moldova, în bibliotecile unor instituții sau ale unor persoane.[23]
        Circulația Cazaniei de la 1643. Reforma protestantă, inițiată la începutul secolului al XVI-lea prin părintele ei Martin Luther, și continuată de urmașii lui, era deja la jumătatea secolului al XVII-lea foarte bine consolidată. Bineînțeles, în Moldova și Țara Românească toate mișcările occidentale pătrundeau prin Ardeal. Ortodoxia era puternic atacată de ideile reformatoare și era imperios ca ea să-și consolideze pozițiile mai mult decât în secolele anterioare, când teritoriile noastre, care duceau tot felul de războaie, erau mai puțin afectate de războiul religios.
       Cazania lui Varlaam este primită cu bucurie în rândurile clericilor și credincioșilor. Era un scut de apărare împotriva ereziilor și un alean pentru nevoia de a citi în limba română. La vederea Cărții romănești de învățătură, Cazaniile lui Coresi sunt marginalizate în lumea ortodoxă pentru că se simțea în ele influența protestantă. Din prima Cazanie, Coresi scosese învățăturile izvorâte din Sfânta Tradiție iar din a doua, cazania de la prima duminică din postul Paștilor, Duminica Ortodoxiei, și tipărește la sfârșitul cărții cele zece porunci în varianta apărută în Catehismul luteran de la Sibiu.[24] Finalizându-se tipărirea Cazaniei, ea este dorită mai ales de românii ortodocși transilvăneni care căutau adevărul ortodox precum și de ceilalți români care nu cunoșteau limbile străine și nu puteau citi cărțile grecești și slavonești.
       Pentru această carte s-au purtat procese în tribunal, iar posesia ei s-a plătit cu mici averi în bani sau în natură: oi, cai sau miei. Era cumpărată de mai multe familii sau, de multe ori, moștenită sau dată zestre. Părintele Florea Mureșanu ne spune că pentru o Cazanie s-au plătit ”zeci de zloți buni”. În satul Someșul cald pentru cumpărarea Cazaniei ”s-au întovărășit niște credincioși plătind zece oi și opt miei.”[25]
       Cazania sau manuscrisele ei au circulat la fel de mult și în secolele următoare tipăririi ei. Există și multe biblioteci din străinătate care și-au procurat exemplare despre care s-au găsit însemnări. Chiar la noi, Eminescu propunea să fie cumpărată pentru Biblioteca Centrală din Iași, o Cazanie.[26]
      După studiul părintelui Mureșanu, Cazania de la 1643 este folosită ca sursă în alte 15 ediții ale Cazaniei timp de trei secole. Doar la un an diferență, apărea la Dealu o nouă Cazanie care reproducea parțial predici din cea a lui Varlaam. La 1699, Chiriacodromionul de la Alba Iulia preia integral textul lui Varlaam. Între 1700 și 1900, Cazania este retipărită de încă șase ori. În secolul trecut au apărut ediții integrale, ediții școlare sau cu extrase. În 1943, la 300 de ani de la prima ediție, savantul filolog Jacques Byck, la Editura Fundației Regale pentru literatură și artă, îngrijește și tipărește o nouă ediție a Cazaniei, a 17-a, de data aceasta integrală și transliterată. 
       Așa cum se exprimă Ion Dianu într-un articol din 1981: ”după 1943, publicarea de extrase, studii, comentarii și biografii privind pe Varlaam și opera sa, îndeosebi Cazania, au fost multe dar se simte nevoia unei ediții integrale cu transliterație modernă”[27], ultima ediție care a apărut, prin purtarea de grijă a domnului profesor Dan Zamfirescu, este cea din 2011, tipărită de Editura ”Roza Vânturilor” cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriah Daniel. În felul acesta, Cazania lui Varlaam este cea mai reeditată carte din istoria literaturii române. Numai prin acest fapt este demonstrată marea autoritate culturală a mitropolitului Varlaam și însemnătatea ce s-a dat acestei tipărituri. Utilizarea atât de răspândită a ei marchează și un efect unificator asupra limbii române din acest răstimp.

Pr.Prof.Sorin Gavriloiu
Parohia Mlăjet

_______________________________________________
[1] M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare,“Timpul”, 2.02.1879, în ” Opere”, 1989, vol.X, p. 187.
[2] Pr.Prof.Dr.Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol.2, Editura IBMBOR, București, 1994, pag.19
[3] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, Vol.1., Tipografia ”Neamul Romanesc”, 1908, pag.319
[4] Pr.drd. Ioan Băjău, Contribuții mai noi cu privire la izvoarele Cazaniei Mitropolitului Varlaam al Moldovei, în Studii Teologice, nr.9-10, 1974, pag. 749
[5] P.P.Panaitescu, Începuturile și biruința scrisului în limba română, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965, pag.173
[6] Pandele Olteanu, Les originaux slavo-russes des plus anciennes collectiiones d’homellies roumaines, în Romanoslavica, IX, 1943, p.169 apud Ibidem
[7] Nota 20 din articolul prof.dr.doc.Pandele Olteanu, Izvoare, originale și modele bizantino-slave, în operele mitropolitului Varlaam, în Biserica Ortodoxă Română, nr.1-2, 1970, pag.116.
[8] Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, Op.cit.,pag.6.
[9] Ibidem.
[10] Pandele Olteanu, Izvoare și versiuni bizantine-slave ale omiliei lui Varlaam despre înmormîntarea lui Hristos, în Studii de slavistică, vol.2, Ed.Academiei R.S.R., 1971, pag.59, apud Pr.drd. Ioan Băjău, Op.cit., pag.751.
[11] Ibidem.
[12] Prof.Atanasie Popa, Care este contribuția lui Varlaam la Cazania din 1643, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr.3-4, 1972, pag.176.
[13] Florea Mureșanu, Op.cit.,pag.13
[14] Nicolae Iorga, Op.cit.,pag.293.
[15] Pandele Olteanu, Slava veche și slavona românească, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, pag.399.
[16] Pr.drd. Ioan Băjău, Op.cit.,pag.752.
[17] Ibidem, pag.753.
[18] Pandele Olteanu, Izvoare, originale și modele bizantino-slave, în operele mitropolitului Varlaam, în ”Biserica Ortodoxă Română”, nr.1-2, 1970, pag.151.
[19] Sf Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, Op.cit., pag.6
[20] Pr. Constantin Nonea, Legăturile mitropolitului Varlaam cu Bisericile Ortodoxe din Chiev și Moscova, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr.9-10,1957, pag. 817
[21] Florea Mureșanu, Op.cit.,pag.34.
[22] informație preluată de pe site-ul de Internet dedicat martirilor din temnițele comuniste, Fericiți cei prigoniți, unul dintre proiectele din mediul online ale Asociației Ortodoxia Tinerilor: http://fericiticeiprigoniti.net/florea-muresan
[23]Florea Mureșanu, Op.cit.,pag.202.
[24] Grigore Scorpan, Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea noastră literatură omiletică din sec. XVI și XVII în Cercetări istorice, anul XIII-XIV, nr.1-2, pag.551 apud Circulația Cazaniei Mitropolitului Varlaam în Biserica Românească, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr.9-10,1957, pag. 821.
[25] Florea Mureșanu, Op.cit.,pag. 8
[26] Ibidem, pag. 209.
[27] Ion Dianu, Mitropolitul Varlaam, ctitor de scriere și carte românească, în Glasul Bisericii, nr.1-2, 1981, pag.102.